Conducerea / Contact / Echipa / Editura / Fil. Craiova USR     








Tot despre autoritatea critică

        de Gabriel Coşoveanu

Am dori să (re)aducem în prim-plan anumite coduri de comportament critic, (la un mod idealizant, evident) aparent banale, dar, se vede treaba, greu de prizat în iureşul autoafirmării de zi, de timpuriu, dacă se poate. Şi, observăm, se poate. Practic, ideea portantă a acestor rânduri este elogierea noţiunii de scrupule. Termenul suportă, bineînţeles, echivalarea cu auto-cenzură, examen de sine, decenţă, a-ţi vedea lungul nasului etc. Atunci când se discută, la mioritici, despre diasporă, spre exemplu, într-un amestec, din păcate greu discernabil, de poziţii ştiinţifice şi escorte ale poliţiei politice comuniste, se pierde din vedere, în general, drama aceluia departe de ţară, care află, filtrat, deformat sau deloc, ceva despre formele receptării sale.

Cine abordează bagatelizant tema literatura şi totalitarismul, crezând că o creaţie se naşte pentru sine, nu cunoaşte sau nu doreşte să afle contorsiunile unui desţărat. De aceea mi se pare absolut emoţionant, chit că nu rezultă din concatenarea semantică, felul în care, evocându-se avatarurile expresivităţii româneşti în alte spaţii, este arătată distanţarea (ne)voită menţionată şi în titlul dramatic al unei cărţi precum Târziu, de departe..., semnată de un cunoscător profund al literaturii şi al semenilor săi întru cultură, Gelu Ionescu (născut într-un iunie, la 1937): „În paranteză fie spus, am aflat şi eu de câteva recenzii la cărţile mele de care nu aveam habar”. Referinţa este, constant (în aceste texte grupate sub un generic cvasi-bacovian), Enciclopedia exilului literar românesc a lui Florin Manolescu, unde prezenţe celebre (şi celebrate comme il faut, mai ales din depărtare) precum Mircea Eliade, Bazil Munteanu, Eugen Coşeriu, Alexandru Ciorănescu, Alexandru Busuioceanu, Eugen Lozovan, Sever Pop, Grigore Nandriş, Emil Turdeanu sau filosofi ca Ştefan Lupaşcu ne indică tot atâtea pierderi pentru noi. Acolo apar şi alte nume care, cine ştie, ar fi avut alte cariere în ţara de origine, şi, după părerea mea, ar trebui explicitate, în tratatele de literatură şi de istorie, ca, de altfel, în orice demers orientat spre axiologie, cauzele provocatoare de „divorţuri” ale unor personalităţi de ţara de baştină. Din alte ramuri ale artei, vezi situaţiile lui Brâncuşi ori Enescu. Esenţa chinuitoare, a problemei cu pricina, consistă din asimetria între detaliile, incriminante la adresa autorităţilor comuniste, ale mărturiilor exilaţilor, şi imunitatea insolentă afişată de cei care au instrumentat privarea României de multe valori. Să mai adăugăm câteva astfel de staturi silite la o dublă viaţă?: Toma Pavel, Virgil Nemoianu, Sorin Alexandrescu, George Banu, Mihai Spăriosu, I. P. Culianu, Sanda Golopenţia sau M. Manoliu-Manea.

Ceea ce ne-ar interesa aici să punctăm ar fi modalitatea estetică de comentariu, egal calofilă şi precisă, aspect pus sub zodia nedezminţită a tonului urban, program exemplar, pentru mine, în raport cu diverse intervenţii de azi, rebel-tinereşti sau nu, din câmpul hermeneuticii, în genere contestatoare de maeştri şi de autorităţi epistemice. Toate observaţiile lui Gelu Ionescu sunt pătrunzătoare, exacte, ba chiar încărcate cu un soi de mecanism al scrupulului care îl face, uneori, să fie excesiv de precaut, ca atunci când se scuză, la analizarea romanului lui Dinu Pillat, Aşteptând ceasul de apoi, în felul următor, aspect greu de întâlnit în alegria terminologică de astăzi: „După un început «medelenizant» (să fiu iertat pentru inventarea acestui adjectiv dubios)[...]”. În altă parte, aduce sub lupă cartea lui Ion Ianoşi despre Thomas Mann, pentru a preciza: „...am trecut la citirea monografiei, lectură care a durat vreo patru zile, puţin faţă de cât de mocăit am fost şi sunt când citesc”. Dintr-un număr de pagini respiră o stilistică retro: „Îmi închipui că Petru Cimpoeşu [se discută Christina Domestica şi Vânătorii de suflete – n. n.] a bine-ştiut că romanul său este adresat, în totalitate, unui public avizat, iar nu marelui public”. Atunci când laudă, entuziasmul său e contaminant, mai ales pentru că argumentele curg în cascadă, totdeauna ranforsate cu trimiteri atent verificate. Este cazul, spre exemplu, Ilenei Gregori, cu Ştim noi cine a fost Eminescu? sau al lui Florin Ţurcanu, cu Mircea Eliade. Prizonierul istoriei. Autorul poate fi şi nemilos în verdicte, mânuind cu egală pricepere epitetul sec ori ironia fină. O mostră: „Cartea Alexandrei Laignel-Lavastine, Cioran, Eliade, Ionesco: Uitarea fascismului. Trei intelectuali români în vâltoarea secolului, atât prin premisele sale, cât şi prin concluziile sale, la fel de aberante, a întunecat o seamă de date şi de idei care meritau o altfel de atenţie”. Încă una, când se explorează romanul Supleantul al lui Petru Popescu: „El crede şi spune că scrie «cinematografic»; ar avea dreptate, dar nu ştim la care... cinematograf se referă. Nu cred că la acela al lui Fellini sau Ingmar Bergman, dar la acela hollywoodian de serie B, probabil că da. Ar fi o nedreptate să nu recunoaştem că el stăpâneşte tehnica acestui gen”.

O serie de consideraţii acablante, subtile şi empatice, sunt consacrate lui Livius Ciocârlie şi lui Alexandru George, lui Mircea Martin şi lui Eugen Negrici. Ultimul îi provoacă un potop de întrebări: „Copleşiţi de egotism, nu suntem în stare să ne asumăm destinul unor personaje mai «grele» decât panicile noastre? Ne era teamă că tragedia ce ar incendia soarta eroilor noştri, căci cum s-ar fi putut scrie despre altceva decât despre tragediile acelor ani, ar fi putut să atragă, ca o superstiţie, tragedia şi peste noi, autorii? Vine asta din inconştientul colectiv? Din destin? Din slăbiciune de caracter? Ţin toate acestea de dez-iluziile pe care ni le provoacă o parte a literaturii române lungă de o jumătate de veac, ani în care valorile au gemut şi libertăţile s-au furişat la umbra fricii? Eugen Negrici, în cartea sa cu iluzii ne îndeamnă să le pierdem...”. Târziu, de departe... este un document preţios, expresiv, de mare probitate ştiinţifică şi umană, un reper de stil al abordării problemelor spinoase, îmbujorat, aproape insesizabil, de suferinţele celui trăitor la distanţă de patria sa. Astfel că, pentru iunie, găsim nimerit să propunem relectura lui Gelu Ionescu, egalmente scriitor şi conştiinţă civică, un lucid care are în proiectul existenţial (să ne amintim de activitatea sa la Radio Europa Liberă) acea impersonalizare auctorială teoretizată de un Titu Maiorescu.

Şi n-am accentua conceptul de impersonalizare dacă nu am fi constatat că multe lucruri (idei, teorii concepte) sunt instrumentate doar personalizant. Scriitorii tentaţi – specie bine reprezentat㠖 să spună mereu, despre sine, „eu, supremul”, îşi arată iritarea, mai mult sau mai puţin direct (de regulă, nediplomatic, sau, ca să zic aşa, necolegial) faţă de atare model anti-egocentrist, singurul, credem noi, apt să conducă la o cernere a valorilor, să furnizeze, cu alte cuvinte, mai ales pentru cei tineri şi cei ezitanţi în „prelucrarea” ierarhizantă a cohortei de producte literare, lista canonică a literaturii române, în proiecţia, tot luminos-maioresciană, a lui Nicolae Manolescu. Tot ce voiam să precizăm este că, deşi sună a registru passe-partout, nefiind, totuşi, aşa, dovadă reactivitatea crescândă a caracudei, o istorie a literaturii nu se face din ego-uri. Se face, acea creştere şi descreştere a cotei valorice, prin efortul criticilor actualităţii, care le explică ficţionarilor, spre mâhnirea sau enervarea lor, ce fac ei cu adevărat. În rest, fiecare e liber să-şi aroge supremaţia, raportabilă, de un număr îngrijorător de ori, la o mulţime cu un singur element. În numita mulţime, ca o oarecare metaforă matematică, intră, desigur, amici, simpatizanţi, rude, Lache şi Mache, după voie, dar unii ca ei nu reprezintă o instanţă critică, aşa că, de fapt, nu se pun la socoteală. Sunt, poate, competenţi, în alte sfere, dar în evaluarea artei nu încape datul cu părerea. Mai trebuie, s-avem pardon, şi argumentaţie. Adică, şi mai pardon, trebuie mers la biblioteci, şi meditat ceva pe-acolo.

© 2007 Revista Ramuri